
Unora parcă le sunt date numai suferințe, toată viața…
– Trebuie să înțelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferință se ascunde, de fapt, dragostea Lui Dumnezeu față de tine. Dacă înțelegi asta, atunci începi să găsești un rost fiecărei suferințe. Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd. Și cea mai mică suferință te doboară. Nu mai înțelegi nimic și ajungi să-ți pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferință e umplută de sens și e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare. Te încearcă pentru că vrea să-ți dăruiască ceva. Dar cu un preț. Trebuie să meriți darul, să te ridici spiritual la nivelul la care să îl poți primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferința prin care treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea Lui, ne-ar distruge ființa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubește, ne pune la încercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea să scoată din noi esența cea mai pură.
Ce ar trebui să facem ca să fim fericiți?
– Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forțele noastre. Să nu o facem steril, de suprafață, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și, prin ei, Lui Dumnezeu. Și să o facem pe viață. Fericirea adevărată există. Și există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește pe măsură. Ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, ceva care pică peste tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Pentru fericire se muncește, fericirea se câștigă în fiecare zi. E un urcuș continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.
Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa